“DA, DOMNU` MEU!…”

La Piața Mare, lumea venită din Chercea sau de pe Dorobanți se răspândi ca nucile căzute pe trotuar dintr-un sac rupt. Ajuns în stație, Marinică se lăsă purtat de mulțime către hală. Puțin mai încolo de Matteo, urcă treptele micii „faleze” intrând la pâine unde avea în „custodie” rafturile pentru ziare asigurate cu plasă rabitz. Le luă sub brațul stâng, ca pe doi faguri, ușori ca fulgul. În celălalt braț – maldărul de ziare lăsat de cu zori de distribuitori. Coborî cu ele pe trotuar și, din mers începu să-și atragă clienții : – Da, domnu` meu!… Meseria asta de vânzător de ziare i se potrivește. Un bătrânel, de mână cu doi gemeni trecu prin fața lui. Marinică îl simți, întinse doar mâna cu ziarul preferat pregătit. La fel cum era și bătrânul cu banii : „Da, domnu meu!”. „E șase și un sfert” – gândi mașinal Marinică, gemenii merg la cămin, tocmai în Concordiei”. Dimineața, în Piața Mare, Marinică deduce cât e ora după figura cumpărătorilor de ziare. Piața e ca un burete ce absoarbe trecătorii. Fluxul uman care urcă spre centru se prelungește în valurile celor care merg la cumpărături sau la serviciu. Spectacolul acesta nu se sfârșește decât spre seară. Și, odată cu seara refluxul se retrage, lăsând piața pustie, vraiște. Piața e, in ultimă instanță, un loc de trecere și un vad comercial dintre cele mai bune. – Da, domnu` meu!… Prin fața tarabei lui Marinică, la fel ca prin fața unei case de marcaj, se scurge o parte a lumii brăilene, oameni obișnuiți pe care el, zi de zi, i-a cartotecat din priviri, și, de ce nu, și i-a atras. În anii de când staționează pe trotuar la taraba lui cu ziare a ridicat masca multor anonimi. Poziția sa strategică îl ajută mult în această muncă. Unii trecători, până atunci automate în mers îi deveniră prieteni, singurele lui vorbe fiind doar acest „Da, domnu` meu”, cu multiple înțelesuri, însă.- Da, domnu` meu!… Și Marinică știe că s-a făcut șase și treizecișicinci fix, ora când omul cu mantou maron și cu basc din flanelă gri trece grăbit să prindă convenția spre Baldovinești, de la fără un sfert, din colț cu Ștefan cel Mare. Un ziar cerut la șapte fără douăzeci se asociază unei sticle cu lapte. I-o depune pe marginea tarabei un lăptar din Cazasu. Marinică se face că nici nu-l observă, printre mâinile întinse ale clienților mai grăbiți decât el îi strecoară un ziar și o bancnotă anume pregătită din buzunarul de la piept. „- Da, domnu` meu!”, vrând parcă să-i spună lăptarului că tranzacția s-a încheiat și că ar face bine ca fiecare să-și vadă sănătos de-ale lui. La șapte fix sticla dispare. Marinică are șase nepoți de crescut. E singur, nu e însurat. – Da, domnu` meu!… E șapte și cinci și Marinică nu greșește când întinde ziarul către mâna în care se mai află și o lesă a unei distinse doamne. Indirect, el se adresează cățelușului – culmea , îl și strigă pe nume : Talin! Mai știe că peste exact cinci minute va apărea minunea aceea blondă la brațul tipului cu pălărie. O jumătate de an i-a luat s-o cunoască, azi puțin, mâine puțin. De-ar ști “jandarmul “ ăsta că mâine la șase fix, seara, Marinică o așteaptă acasă să-i dea duduii în cărți… Dar, cum viața nu dă cărțile pe față atât de repede, un „Da, domnu` meu!” și o vagă aluzie, imperceptibilă, nu dereglează mecanismul programat.- Da, domnu` meu!… E șapte și un sfert, ora la care își face apariția gardianul, mereu același, cu ochii pe el, doar-doar îl va putea prinde cu ceva în neregulă. Aiurea, Marinică îi cunoaște și buzunarele, drept dovadă că îi strecoară, pe lângă un sfânt „Da, domnu `meu“ și o hârtie de un leu. – Da, domnu` meu!… – ăsta-s eu, și e vorba mea, nu a lui. Știe că e șapte și jumătate , că sunt grăbit în drum către redacția unde lucrez și că îl tachinez cu propria lui „licență verbală”. Îmi întoarce îndrăzneala punându-mi de fiecare dată întrebări ce-l privesc direct : de ce impozitul e mai mare la unele ziare, ce grosime are tabla de pe casă, dacă știu la ce farmacie se găsește Lexotan. Ba, într-o zi mă însărcină – m-am simțit onorat! – să-i expediez prin poștă o scrisoare tocmai în Australia, unde tatăl lui se stabilise cu mulți ani în urmă și unde Marinică zice că n-ar pleca acolo pentru nimic în lume, căci, nu-i așa, mai bine decât aici, pe malul Dunării, nu e nicăieri. „- Da, domnu` meu!…” – repetai, mirat că Marinică al meu nu-mi răspunse cum o făcea de obicei, și, în loc de ziarul știut îmi întinse o bancnotă : „- Ieri am înmormântat-o pe mama, îmi dați și mie, vă rog frumos, un anunț în „Libertatea”. Am dat să zic ceva…

Publicitate