Pe arena zeiței POEZIA

– Tudor MATRESU –

După ce am pus în pagină, timp de câteva zile, prezentări ale unor vârfuri în matematică, sănătatea și lupta pentru ordine, adevăr și dreptate, în societate, urmează să schițez personaliatate unui luptător cu el însuși pe arena zeiței POEZIA, al cărui spirit a trait permanent între ardere, luptă, speranță, legendă, realitate și neliniște. Este vorba despre poetul CORNEL ARMEANU, căruia la momentul reveniri la matcă i-am solicitat un interviu, care după cum veți vedea este o discuție foarte interesantă cu un om care și-a părăsit țara, forțat de niște împrejurără nefericite. Restul îl veți descoperi dumneavoastră în serialul ce urmează. 1. La Lița-n pridvor O întâlnire de suflet cu poetul Cornel Armeanu Recent, de câteva luni, poetul Cornel Armeanu s-a întors acasă, la Lița, jud. Teleorman din pribegia de peste 20 de ani. Ajuns în pridvorul case părintești, lacrima poetului pribeag a prins să rodească „În ochiul de-o vreme făcut tăvălug,/ Puțin cam sălbatic, cu părul vâlvoi,/ Se-ntoarce acasă acasă din propriul său rug.”Iată de ce am gândit și mi-m propus că este bine ” să frunzărim” puțin filele vieții poetului „stors vremelnic de prea multe neliniști”. Am citat din poezia ” Întoarcerea” publicată recent în publicația locală Gazeta de Lița.-Deși ați plecat de mult timp din localitate, emigrând în America, lumea nu v-a uitat. Despre dumneavoastră, oficial, se știu puține. Uneori se vorbea , pe la colțuri că ați dispărut pe acolo pe coclauri străine. De fapt, cine sunteți , domnule Cornel Armeanu?R. Este adevărat că am plecat de mult timp din Lița (vreo douăzeșiunu de ani pelerinând prin țară și alți vreo și alți vreo douăzeci de ani pe meleaguri străine), însă niciodată nu am plecat din satul meu. Pe oriunde m-au purtat pașii prin lume, sufletul meu a rămas credincios acestei palme de pământ, acestui cuib de lume, și , nu în ultimul rând, oamenilor din mijlocul cărora am plecat. Chiar dacă am fost departe de casă, gândul meu a fost tot timpul conectat spiritualicește de comuna Lița. Așa cum, atunci când intri într-o biserică și privești cu tainică admirație, cu evlavie și nețărmurită iubireo sfântă icoană, aceleaşi sentimente le-am simţit de fiecare dată când îmi apărea în gând imaginea satului meu, a casei copilăriei mele. Dar astfel de trăiri cu greu ar putea fi expuse verbal sau pe hârtie, locul lor se află în suflet. M-aţi întrebat cine sunt. Drept să vă spun, nici eu nu prea ştu cine sunt. Acum, nu că nu mi-aş mai recunoaşte identitatea, bun sau rău cum am fost, ci pentru simplu motiv că port cu încăpățânare aceeași “cămașă” și nimeni până acum nu m-a putut convinge s-o schimb.Spercă am fost înțeles ce am vrut să zic. Știu că oamenii ar dori să aflecât mai multe despr mine, de unde vin și încotro mă îndrept. Nu cred că asta este esențial. Sincer vorbind, nu prea-mi place să fiu obiect de dicuții pe la colțuri, rostul creatorului este cu totul altul. Așa cum am fost si până acum, doresc să rămân același, discret și anonim. Dacă-mi voi scrie vreodată memoriile, ceea ce, nu-i sigur deocamdată, poate că într-o zi lumea va afla mai multe despre mine, despre cel ce , la vremea lui, a fost într-o permanentă gâlceavăcu viața, un răsvrătit. Dar asta este o altă poveste.- În ce an, în ce condiții ați emigrat și cum ați fost primit dincolo(țară, oraș)?R. Pentru a răspunde la această întrebare, mi-ar fi necesare câteva sute de pagini, iar Gazeta de Lița, din păcate, nu dispune de atâta spațiu. Tot ce aș putea face, ar fi o radiografie comprimată din acea perioadă. În 1986 îmi apăruse o carte de poezii un pic cam îndrăzneață pentru acele vremuri „Călător înttre două lumi”, carte apărută la editura Litera, motiv pentru care tovarășii de atunci m-au atenționat și mi-au aplecat cuvenita corecție lăsându-mă într-o baltă de sânge, sub privirile privirile consternate ale vecinilor mei de bloc. La scurt timp după apariție, carte mi-a fost retrasă din standul librăriilor și arsă. Dar mie prea putin îmi păsa. Peste trei sute de exemplare ajunseseră pe mâini bune, pe masa cititorilor mei. Anul 1987, ca de obicei, l-am pășit tot cu stângul…. Trebuie să recunosc că eu de când mă știu pe lume, am cam călcat cu “stângul” prin viață. Asta este. Că a fost bine, că a fost rău, Dumnezeu va face dreapta judecată. Devenind destul de incomod pentru regimul de atunci, am fost supus la tot felul de șicane și presiuni soldându-ne cu numeroase invitații la sediul Securității din Baia Mare (acolo locuiam atunci), unde cei de acolo încercau să-mi predea interesante lecții “ patriotism”, urmate de surprinzătoare vizite nocturne la domiciliu, de obicei, după miezul nopíi, sub motivația grijii ce aceștia mi-o purtau ca persoană publică. Intelectualii urbei, scriitori și artiști ( printre alții fiind și celebrul artist maramureșean Mihai Olos – poet, sculptor și pictor) , precum și mulți alți prieteni de-ai mei de atunci, și astăzi își mai pot aduce aminte cum eram monitorizat pas cu pas la toate ieșirile mele pe stradă și în public. Nostalgic, da?