REMEMBER 2014. Eminescu sa ne judece- Cenaclu si vizionare!

– Hugo MARACINEANU –

Sa afle toti cei de fata si toti cei ce vor veni ca chiar de vor trece secoli, sufletul sau ,,antica-mare’’ va chema etern la meditatie pe cei ce vor, cei ce pot si stiu.
Pe cei ce vor sa afle cine suntem, ce unde venim si incotro ne este calea; pe cei ce pot sa se lepede de ifose, nazuri, ura si de ,, glorie desarta si postuma’’, de egoism si sa se purifice in comuniunea crestin-romaneasca; pe cei ce stiu sa lupte cu nelinistea, necunoasterea, cu nepatrunderea, cu suficienta si prostia marlanesc-mahalageasca ca sa-l inteleaga, traiasca si sa-l duca viitorimii aplicandu-l.
Dar ccei ce ,, obositi pe nemuncite’’ dornici doar de ,, dant, tiutiun si marafeturi’’ il declara cam desuet, cam prea lipsit de adancimi absconse si nu-l au la ficatii lor foarte moderni ori globali-europenizati.
Dupa ce citira 2-3 pagini din lirica iubirii asa cam pe deasupra declara ritos ca sunt cam siropoase, ca pentru ei iubirea e ceva foarte tare, sexy, zgomotoasa, cool asa sa stie toata lumea ca esti ok, cat despre abisalitate aceasta este in capul lor in cultura lor si a celor ce ar trebui ( sa fie lasati ) sa le-o impuna.
Valorile nationale, cultura n-am sa accept niciodata sa fie marfa pe taraba partidelor si in mintea stramba a vreunui ministru vremelnic si nici la cheremul celor cu cas la gura ce nu stiu, vorba cronicarului ,, a ceti si scrie romaneste’’, pentru ca valorile nationale, cultura romana sunt obligatorii si de maxima exigenta si calitate pentru orice suflet nativ al acestui pamant.
Parafrazand pe cronicar ,, ca nu e alta si mai de pret zabava in viata omului decat cetitul cartilor’’, decat adaparea la izvoarele sacre ale natiei sale pentru implinirea zborului spre alte culmi pe care sa le urmeze si cei ce vor veni.
Eminescu ,, e cea mai de pret zabava’’ pentru sufletul de adolescent, pentru indragostit, pentru roman, pentru patriot, pentru reformatorul revolutionar, pentru nelinistitul om de stiinta care cauta, pentru ca stie, si asa ca si poetul ne duce pe ,, miscatoarele carari’’ pentru importanta cautarii.
Si nu-i singurul indemn, nu-i doar o cale la care sa acceada cei ,, obositi pe nemuncite’’ de vor avea vointa, de vor sti, de vor intui si vor putea sa traiasca si sa-si asume nu din vorbe- trecand prin semantica lor- abisalitatea ce se rasfrange in mii si mii de fatete ( versuri, idei, sentimente ) din opera eminesciana.
Arta, cultura, educatia nu sunt para malaiata, nu sunt ,, muieti sint posmagii’’ sunt maximum de potenta la care poate accede spiritul uman in efemera noastra curgere diurna.
,, Strangeti comori in inima’’ va suna cunoscut?
Fiul lui Dumnezeu ne arata calea spre divinitatea posibila noua!
Dacii trimeteau la Zamolxis pe cel mai pur, mai viteaz si mai bun, solul trimis puterii divine era purtatorul acestei maxime impliniri a spiritului uman nu ce aclamam noi azi un bogat, un dur aspru si puternic ( un tare si mare ).
Lumea nu incepe cu discursul politicianului si nici nu moare cu falimentul bancilor- lumea ta, a mea, lumea umana se naste in trairi, in simtiri in vibratiile sufletului si piere odata cu fiecare din noi. Asa e lumea, asa a inteles-o Eminescu, asa o simt si eu ca asa a ajuns la noi de la cei vechi.
Ma intreb daca asa o sesizeaza doar cei alesi, elitele, ei ceilalti ce lume aclama sau de la ce sursa isi reclama obarsia.
In mod cert din ce stim, din ce vedem de la niciuna ca toti vin si curg cum ii duce matca ,, toti o apa si-un pamant’’ cum ar zice poetul. Dupa cum vedeti mi-am vizualizat, pentru a cata oara, calatoria in dincolo de semantica cuvintelor si purtat de sonoritati, sugestii si de abisalitatea ce ma atrage pana dincolo de marginile pieirii, spre nelimitele universului sa ma descopar si sa-mi plang efemeritatea biologica, limitele spre accederea catre ceea ce banuiesc ca inca mai am de trait din ce a spus lumii poetul nepereche.
Cuvintele lui care au devenit muzica, pentru mine devin culoare, tainele ,, miscatoarelor carari’’ devin abisuri de spirale galactice in incercarea de a defini – nesfarsirea, de a zidi clipa in vremelnicia eternitatii existentei umane si ma cufund in alte taine purtate de exploziile, ruperile, fortele compozitiilor centrifuge ce il recreaza pe nelinistitul ce vine sa-i inchine o lacrima de recunostiinta, azi, acum si mereu.
Nu preiau, nu ilustrez, imi descopar trairile, evadez din tridimensionalul banal ce ne coordoneaza si eludand timpul meu incerc sa ma inscriu pe bratul spiralei galactice ca sa haladuiesc zidind luceferi, sa ogoiesc suflete bolnave de dor, de doina, de iubire.
Artistul accede la o treapta dincolo de biologic, traieste ce altora le este imposibil, ori necunoscut, incredibil, viseaza la armonia unor unde-sentiment in concordanta cu armonice astral-universale, se desprinde de noi dar nu ne uita ,,vino, eu sunt Luceafarul de sus’’dar cati putem, cati suntem curati ori liberi in acest ,, veacul nostru si-l umplura saltimbancii si irozii’’. Si de ar fi numai ei cu hazul si ilaritatea lor dar prostia si pretentiile tot mai murdare ne pun plumb in aripi si cantece funebre in auz.
Vreau sa va conving ca el artistul ( pe care biologicul il trdeaza ) s-a desprins de sfera grea a limitelor noastre si ne-a daruit lumina din lumina sa.
El a fost, este si va fi- este nemuritorul- ridicat prin jertfa de sinela scara la care noi oamenii nici cu gandul din vis nu cugetam a voi, el invie si traieste etern in noi.
Cat mai sunt ii aduc omagiu modesta mea valvataie starnita si intretinuta de ramurile ce bat in geam, de floarea albastra, de leganatul codrului, de luciul lunii, de zmeul codrilor de arama, de steaua care a rasarit si asa, sontac sontacma-nchin pe langa plopii fara sot si-mi cant doina care ne-a leganat nemurirea de neam peste veacul vecilor.
Eu m-am convins si vreau sa-i conving si pe altii ce a innoit, descoperit si relevat Eminescu in secolul al XIX-lea este adevarul etern valabil, ca geniul lui a gasit esente perene ce oglindesc sufletul, permanenta iscodire si cumplita indoiala a mintii umane si ca mai ales a zugravit specificul national al duhului romanesc.
Ne exprima nelinistile si neputinta intre limitele biologicului, a ramanerii in materie chiar daca cu gandul strapungem pana la inceputuri, pana la nasterea materiei din ,, palida lumina’’, ,, unde ajunge nu-i habar/ nici ochi spre a cunoaste/ si timpu-ncearca in zadar/ din goluri a se naste. Unde ajunsesera fizicienii ce nu descoperisera relatia miscare-spatiu-timp pe caile experimentului realist stiintific?!
Eminescu ajunge inaintea lor pe calea intuitiei si introspectiei metafizice sa ia in stapanire legi universale stia, ori simtea si ce nu a stiut?! Si doar pentru ca Dumnezeu a hotarat sa nu se piarda neamul din Gradina Maici domnului/pe un picior de plai/ pe- o gura de rai/- in rusine si ocara si cand eram miseliti si amenintati in tara sugrumata sub poala a trei imperii cumplit de avide de cuceriri teritoriale, cand eram sufocati de legile si cultura fanariota, cand scrisul, limba, muzica, teatrul, moda, mancarea si chiar sclifoseala simandicoasa veneau de la Fanar, atunci Dumnezeu ne-a trimis pe maestrul limbii literar-culta-unitara a unui popor asisderea dar inchinat unor puteri straine ,,ce-au venit si-n tara noastra de-au cerut pamant si apa’’.
Da, eminescu, Eminovici iar dupa unele documente numele vechilor stramosi era Emin si a carui origine vine din Amin care in sumero-akkadiana inseamna detinatorul celor sapte Taine si prin transformari de pronuntie si adaptari la graiuri locale Amin devine Emin si apoi Eminovici cu terminatia slavo-sarba ovici care inseamna al lui, preluata, imitata pe romaneste de escu, Musatescu al lui Musat, Ionescu al lui Ion si vom avea pe romaneste Eminescu deci Emin al lui Amin.
Da, stranie si aparent nefondata trimiterea catre un arealcultural atat de indepartat in spatiu si timp spre limba sumeriana ce nici nu fusese descifrata in timpul vietii artistului ba mai mult dupa descoperirea in 1968 a tablitelor de lut de la Tartaria ( langa Cluj ) scrise in cuneiforma misterul devine si mai de nepatruns.
Datate cu carbon radioactiv tablitele si-au dovedit vechimea fiind cu mult mai mare decat estimasera arheologii romani si mai batrane decat orice scriere cuneiforma cunoscuta pana azi.
Imprastiate prin marile muzee ale lumii, studiate permanent ele devin treptat punte de legatura intre diferitele alfabete si linii de exprimare grafica cunoscute ajunse la noi sub diferite nume de care astazi simt ca am tot dreptul sa ma indoiesc, alfabetul fenician, grec, roman.
Ma intreb daca istoricii, arheologii, specialistii nu pricep ( ori nu vor sa ne spuna ca ar rasturna istoria ) cine a fost mai intai oul sau gaina cum a ajuns o scriere sa influenteze populatia de la Tartaria cand cei carora li se atribuie, sumerienii vor aparea abia peste 1700 de ani?!
n-ar fi mai logic sa vorbim de migratia triburilor marelui Ra-Tla din zona carpato-caucaziana in mileniul cinci i.d.c. ce au dus cu ei scrierea de la Tartaria in periplul lor pana in Abisinia de azi.
– Nu este posibil. De ce?! Pe Arges si in zilele noastre exista un sat Ratla pe langa Stefanesti, Veresti. Nu e posibil ca pentru ca pleaca de aici de unde au plecat si au curs multe popoare din inima acestui teritoriu ce din Tainice motive nu a fost atins de ultima mare glaciatiune si a avut un avans de 10-15000 de ani fata de lumea inconjuratoare.
Eminescu folosea cuvinte din sumeriana cu exact sensul ce le-a fost confirmat mai tarziu, iar forta sa de penetrare in lumea veche depaseste cu mult opacitatea unei pure inspiratii artistice, este ca un fel de hipnoza regresiva prin care ne dezvaluie ceea ce stiam, ce aveam in noi dar nu ni-l constientizam ( e Taina, e misterul care ne face sa pulsam, sa iubim, sa ne asumam ,,ziua’’ lui ) si nicidecum ( ori nu in mod decisiv ) tehnica, rima, romantismul, masurile, iambii si ma rog tot ce-au mai nascocit ,, cei ce laudandu-te pe tine se vor lustrui pe ei’’.
Aparitia sa e providentiala in momentul critic spre a ne salva de la pierderea limbii si deznationalizarea prin dominarea supraabuziva de peste o suta de ani a culturii, scrierii, artei, politicii, modei, obiceiurilor si racilelor otomano-fanariote a caror urme ne-au facut de basm in toata Europa.
Eram pe punctul de a nu mai fi noi ( mai ales pe planul elitei si suprastructurii ) ca cine nu stia greceste nu avea nici-o sansa de a evolua, de a cunoaste, de a se instrui si slefui.
Timidele inceputuri ale tipariturilor noastre au fost sufocate de slova chirilica si greaca ,, ca a scrie si ceti’’ erau menite doar preotilor si notarilor ori celor ce nu puneau mare pret pe acestea ori nu erau meniti spiritului.
Dar iata ca cel ce isi scrie tezele de doctorat in economie si filosofie in germana si franceza si le sustine public in aceleasi limbi isi scrie intreaga opera literara si publicistica doar in dulcele grai al limbii romane- certa mostenitoare a arianei stravechi si vatra din care isi trag seva si originea si alte graiuri inclusiv latino-iliro-romagna. Poetul nu se avanta in germana studiata temeinic la Cernauti si Viena, ori in franceza ce se studiase in cursurile superioare si o vorbeau in casa si care l-ar fi facut accesibil lumii largi, el slefuieste si creeaza o limba culta, o curata, da unitate lingvistica si sonora celor trei teritorii romanesti, impune doina, dorul, luceferii, luna, lacul si pe ,,lunga timpului carare’’ da cale libera unuii grai curat ne italienizat, ne latinizat, ne purificat artificial, toarna calea noastra de comunicare intre noi si cu Dumnezeu ,, in forma noua si inteleapta’’.
Nu. Nu este vorba de nasterea unei limbi comunitare a la Cervantes care aduna, aragoneza, castiliana, catalana, basca, si cataluna intr-o limba oficiala careia ii da ca abecedar ale lui romane cavaleresti, nici de o ,,bataie de Hermani’’ unde un Victor Hugo stabileste limba franceza comunitar-uzuala din gascona, normanda, provansala si graiul parizian.
Curgerea lui Amin-Emin-Eminescu e atat de fireasca, atat de organic legata de noi, legata de sufletul nostru ca rapid si pe neobservate este insusita si asumata ca ceva vital ca dorul, doina, sunt trecute in cantec, nu trebuiesc explicate, nici traduse, nici impuse de scoala, erau si si-au gasit stralucirea in opera maestrului, limba ne-o asumam matern o data cu nasterea, o data cu aierul si apa bastinei noastre- el ne-a redat graiul ce fusese sufocat, imbacsit de imprumuturi si de interventii arbitrare a unor binevoitori lingvisti, atunci si dupa cum am trait si mai apoi.
Poetul Ion Alexandru prezinta opera eminesciana unui profesor suedez de la catedra de limbi romanice de la Nuremberg, ii traduce in germana ( pe cat e posibil de tradus ) si-i interpreteaza in spiritul sau arzator temele fundamentale.
Este atat de impresionat profesorul incat cu ajutorul lui Ion Alexandru invata limba romana si o invata atat de bine incat simte si foloseste diferitele forme ale timpului trecut ( forme extrem de greu de folosit si de simtit de nevorbitorii nativi ai limbii romane). Ei bine, acest suedez, profesor de limbi romanice, declara la Radio Romania Actualitati pe romaneste in 1996 ca Eminescu este cel mai mare poet filosof al secolului al XIX-lea total necunoscut pentru ca a scris in limba romana, dar Doamne ce limba minunata! De ce a scris Eminescu in romaneste- nu stia ca aria de extindere se abatea pe germana, franceza, engleza?!
A scris pentru ca asta i-a dat lui Dumnezeu, el a fost darul ( da Doamne sa nu fie cel din urma ) pe care Tatal l-a facut fiilor romani. Si de aceea, cum zicea genialul oltean Marin Sorescu, ca era o tara rotunda, cu munti, cu ape, cu campii manoase si cu o mare albastra brazdata de valuri albe si pentru ca toate trebuie sa poarte un nume (Dumnezeu l-a chemat pe Adam sa rezideasca lumea numind-o ) atunci toate acestea le-am numit simplu pe romaneste Eminescu.
In ceea ce spunea profesorul suedez gasesc confirmarea ca si altii au simtit ca Eminescu este numele nostru, ca a venit pentru noi, ca l-am asimilat si ne-a asimilat pana la contopire, ca este stema culturii, a sufletului romanesc in lumea peste veacuri ca este permanent valabil.
N-am sa ma hazardez cum fac ,, distinse doamne’’ ce n-au mai gasit nimic de cercetat si-au inceput a tese imagini cu de la sine pornire si sa caute vointe fantasmagorice si tendinte ,,absconse’’ in opera artistului si pe care ,,istetimea’’lor ni le releva si ne pun in contact cu marile ,,gaselnite’’.
Doar incerc atat cat imi este puterea si priceperea si constiincios pe ale ,, tremuratoarelor carari’’ eminesciene va mai purta spre ceea ce sustin: ca Eminescu este etern contemporan, este inainte-mergator, vizionar si prin perenitatea operei sale un izvor viu pentru toate timpurile. Ia auziti: ,, Ca sa fii domn se cade sa-i iei adanc pe oameni/Atunci invie intransii pornirea dusmanoasa/tirania si ura boteaza-le virtuti/Numeste erou pe-un gade, ca fieru-i sa-i ascuti’’. Ei, ce ziceti?! Asa au facut – asa fac si azi cei cocotati in carul istoriei.
Iata lupta de clasa, ura proletara, eroii de mucava, geniul carpatin si genialii oameni politici cu a lor lupta. Va suna cunoscut?!
Mie da si ma doare, ma doare si as fi vrut ca Eminescu sa nu fi avut dreptate sa fi ramas el un domn, si cum zice Grigore Vieru ,,Eminescu sa ne judece!’’. Ca el e domn! Si ce inseamna domn pe romaneste doar noi romanii stim.
,, Ai nostri tineri la Paris invata la gat cravatii cum sa-i faca nodul/si vin apoi cu mintea lor de oaie creata de ne fericesc norodul/’’ nu maestre, se pare ca situatia s-a mai elevat, ne vin cu mintea lor de oaie creata de ne maresc exodul, dar tot tu ai stiut ca de la Nistru pan’ la Tisa tot romanul plansu-mi-sa.
Iata de ce canta cu atata patos si disperare Teodorovici ,, de avem sau nu dreptate, Eminescu sa ne judece’’, da frate el are acest drept, si-a cucerit dreptul sa ne judece cu dreapta judecatade de domn roman.
In zilele noastre ca sa ne ,,lumineze’’ pe deplin o doamna plina de idei sarmante si profund cunoscatoare a dialecticii si materialismului insusit in lungi sedinte de invatamant politic, emana ideea abisala si absconsa asupra tristetii iremediabile a liricii eminesciene ca ,, poetul era suparat, necajit din cauza nesanselor sociale’’, adicatalea era suparat ca nu-i si el prefect, nabab, senator, ministru, boier, burjui, ceva acolo de ochii lumii, ai saloanelor, ai cucoanelor, ai maidanelor.
Las pe mai departe sa dovedesc ca nu asta era lumea- tendinta poetului- dar distinsa tovarasa profesoara la litere ( membra in comitete si comitii, cum ar zice nenea Iancu), cum ne explica fronda si adanc rascolitoarea razbunare a maestrului pe prostie, pe cei ajunsi ,,impliniti social’’ pe bagaciosi, pe fripturisti, gagauti, grandomani pe cei ce se cred ca sunt ceea ce nu sunt.
Am sa relatez ,,ca pe ulita mare’’ cum se exprima nemuritorul humulestean intamplarea de la Bolta Rece unde baiatul ( chelnerul, talul ) aduce la masa lui Eminescu si Creanga inca o cana cu vin si-i da poetului un biletel ,, domnule Eminovici sunt ministrul invatamantului Macovei, vrei mata sa-i faci cateva versuri doamnei cu care sed la masa?’’
Eminescu era revizor scolar la Botosani dar lumea stia de Eminescu si Creanga- deci asta suna cam asa ,, mai lautare, mai canta si pe aia, ori pe limba alor de azi, mai Adi Minunatu, mai zi-ne o manea!’’
Se stie ca revizorul scolar eminovici, subalternul ministrului Macovei, i-a raspuns prompt: ,, Tu ministru Macovei/pup-o in cur pe dumneaei/si pe mine, daca vrei!’’
Ah, Doamne, dar ce suparat era poetul pe nesansele sale sociale!
Ori atacurile virulente, acide cand era redactor la ziarul Timpul, ziarul conservatorilor, erau de spaima neimplinirilor sociale ?! Erau atacuri razbunatoare?!
In Timpul isi publica moniumentalele articole de adevarat strateg politic si economic si unde cel ce publica o jumate de pagina putea trai linistit el si familia sa o luna, Eminescu publica de la patru-cinci pagini in sus in fiecare numar. Pe el nu-l plateau?!
Era atat de prins, de captivat de munca sa creatoare ca nu-si permitea pauza de masa, venea baiatul cu cosul de la vreun restaurant si de multe ori pleca cu mancarea neatinsa, mucegaita, inapoi. Pentru ca el simtea nevoia acuta de a interveni in hatisul politic european in apararea neamului sau, in lumea unor legitati economice pentru proprietate si o viata mai buna, sugrumat in acelasi timp de visul de ridicare a creaturii la nivelul demiurgului creator. Asta era lupta pentru oplosire sociala?!
Isi cumpara jiletca, cilindru, ghete si baston cu maciulie de argint, manusi albe de piele de caprioara de la galeriile La Faette si pornea sa cucereasca vreo demoazela pe la balurile de care Bucurescii nu aveau lipsa. Au, cat costau tinutele acelea?! N-avea bani? Era numai suparat pe saracia sa?!
Odata reintors la redactie, le arunca intr-un colt uitand total de ele pana ce intr-un tarziu vreun tipograf le valorifica in targ la taica Lazar.
Maiorescu intuieste perfect ca Eminescu ar fi fost tot Eminescu indiferent de epoca, cadru social, sansa si nesansa pentru ca geniul ,,nu exista’’ca persoana fizica, ele este creatia sa, el n-are soarta, el si-o creeaza si se autodefineste intr-o scurgere spatio-temporara pentru ca asa i-a sortit lui dumnezeu sa existe. El ramane pentru el si implicit pentru noi ,,scrisa’’ sa, nu face parte din lumea anosta, nu o agreaza, nu are nevoie de ranguri ,, caci efemere-s toate’’, deci este constient de unicitatea si irepetabilitatea sa constient de menirea sa.
In lunile iulie si august cand greii conservatorilor erau plezeristi, Timpul, organul partidului vuia de articolele clocotitoare ale ultra-exigentului redactor Eminovici.
Articolele ce puneau intrebari curtilor imperiale europene dar mai ales curtii de la Viena, unde era ambasador P.P. Carp si primea mustrari pentru articolele ce vizau puterea austro-ungara din Transilvania si Bucovina. Ca acel Eminovici, de care serviciile imperiale secrete aveau vaste informatii si in legatura cu societatea ,,Carpati’’ a romanilor din Imperiul Habsburgic, tuna si fulgera in apararea natiilor oprimate dintre fruntariile imperiului.
Asa ca distinsul diplomat ii sugereaza cu tact colegial lui Maiorescu sa-l interneze pe Eminovici intr-un institut de sanatate, ca el a aratat Maiestatilor Lor ca articolele sunt scrise de un om cu mintea tulburata ( sau ceva in sensul acesta ). Va suna cunoscut?! Cine spune adevarul e nebun. Cine vrea binele obstesc e nebun. Cine crede in steaua noastra, in Dumnezeu, e nebun, iata masura colegialitatii partinice, nici Iuda n-ar fi fost in stare de ceva mai miselesc si mai brutal cu atat mai mult ca ii cunosteau sensibilitatea exacerbata. Cu ajutorul doctorului Coltea ii pun un diagnostic de alienat si incep tratamentul cu mercur care este deosebit de toxic.
Cel ce calatorea in haurile universului din care intuieste legile luminii ,, era pe cand nu s-a zarit/azi o vedem si nu e’’, cel ce constientizeaza esenta si valoarea mintii umene ,, tot universul e in degetul lui mic’’, cel ce ne-a redat demnitatea istorica si de neam, cel ce ne-a relevat unicitatea in conglomeratul etniilor era trimis intr-un institut de sanatate. Pe romaneste, la balamuc, unde a fost si mai puternic intoxicat cu un tratament total gresit.
Dar el simtea ca lumea meditatiei divine nu poate ramane in chinga dorintelor umane prosteste ,, Traind in cercul vostru stramt, norocul va petrece/si intrezareste sansele de dincolo de realitate/ Un farmec trist si ne-nteles/Puterea mea o leaga/ si ne plange neputinta biologica de a penetra existenta/ Cu nimic nu m-am ales/Din viata mea intreaga’’. Vai ce ranguri mai plangea poetul!?
O, Doamne, cat de nuli si de neimpliniti ramanem noi toti, daca el ce se putea dedubla, ce putea penetra in universuri necunoscute, cel ce traia sufletul unui neam intreg, daca el isi plange nu dureri imaginare, himerice, ci constatari ce veneau din vaste capacitati pe care astazi atat de absurd si ireal le numim paranormale, el cu cata durere s-a confruntat?!
Trece de lumea muzelor, se coboara in arena cu fiarele dezlantuite ale politicului, a economiei, ca in marea sa iubire si dorinta arzatoare pentru neam si tara vroia sa rezideasca lumea pe calapodul aspiratiilor sale sublime, dar cat de indurerat si suparat putea fi pe micimea oamenilor?! ,, Niste raci si niste fameni/i-e rusine omenirii sa va zica voua oameni!’’
Da, am iesit din contextul poeziei pentru ca tot mai mult banuiesc ca artistul creeaza permanent sub o cheie a universalitatii ,, priceapa toti ori cine poate’’, ma indeamna sa cutez a trece dincolo de text si sa-mi pun pe jar ,, nevoile si indoilala’’ ca altfel nici el n-ar fi descifrat cu atata ravna tot ce ne-a ramas in ,, slova veche si inteleapta’’.
Ca iata avem ,,oameni de bine’’ inhaitati politic, decorati ce vin sa ne reciteasca opera eminesciana sa se lustruiasca in umbra poetului si sa ne propuna cu nerusinare sa ne lepadam de Eminescu ca sa ne modernizam, ca pana nu-l aruncam la ,,lada istoriei’’, cum se exprima un ciudat, si pentru asta nici nu merita sa-i pronunt numele, nu ne vom moderniza.
Deci, sa ne lepadam duhul ,,limba veche si inteleapta’’, sa-mi neg etrnitatea si continuitatea spatio-temporala in cel mai vechi si nealterat spatiu umano-lingvistic, ca sa ce?!
Sa ne neantizam, sa ne morfolim in magma uniforma a modernizatilor, iar dupa cum am simtit pe pielea noastra in cursul istoriei multi au vrut sa ne ,,modernizeze’’ cu totul de pe harta lumii.
Si, intreb, ce folos de o modernitate ( care, vedem cum a ucis specificitatea etnica si nationala in lume si-n Europa ), la ce i-ar mai trebui unei natii modernizate, atat de scandalos adorata de unii, daca s-ar pierde intr-un ocean eterogen de uniformizare anosta si monotona curgere fara sensuri ce ii vin din ontogeneza etnica, fara tinte ce stralucind sa iste si sa ne poarte pe ,,miscatoarele carari’’ ce ni s-au menit de cel de sus.
Bine, dar sunt altii moderni! Ca asta ar fi cursul normal al natiilor.
Sa le fie de bine si sa ramana in veci in modernitatea lor goala si recec, noi suntem, inca mai suntem un tot, o entitate spirituala, un neam, o limba o menire.
Inca din veacul al 19 lea poetul avertizeaza ,,Prea facurati neamul nostru de rusine si ocara’’ si ne este atat de vie chemarea ,, zdrobiti oranduirea cea cruda si nedreapta’’.
Si vorba plina de spaima si patos a olteanului ,, olica dar fuse oranduiala dreapta, oranduiala fuse dreapta’’, iar eu ma intreb cu tristete daca nu fuse macar acuma este, poetul ne face atenti ca puterea Cezarului este in Taina legata de mase. Eu am auzit- unii n-au auzit si se dusera la lada de gunoi istoriei, iar cei ce n-aud vor urma acelasi drum, asa cum se exprima poetul despre politica, politicienii si problemele economiei de parca ar analiza problemele politicienilor ( stalpi de cafenea ) si economiei din vremea noastra.
Cine i-a studiat opera publicistica va recunoaste ca toate cate le sustine ori combate (mai ales racilele), le descoperim in politica si economia timpului nostru.
Ei, astea-s concluzii de poet, artistul are voie sa se foloseasca de metafore- da, dar unii ca mine nu vad doar metafore, vad exemple din cruda realitate pe care o induram.
Vedeti de ce ne trebuie modernitate, pentru ca nu-l mai putem interna la balamuc, cat despre noi ceilalti inca n-am inceput alt canal, alte mine de uraniu si nici Bumbesti-Livezeni ori Agnita-Botorca nu se intrevad dar iata ca s-a gasit ,,exodul’’ bun ,,prostitului popor’’.
Tot credeti ca aceste idei, aceste realitati au ramas valabile doar timpului sau?! Ca n-au penetrat peste secoli de nelinisti?!
Eu nu zic nici da, nici ba, va las sa concluzionati si sa vedeti ca asemanarea este mai mult decat izbitoare ,,copii saraci si sceptici ai plebei proletare’’ dupa ce au fost indoctrinati si prostiti cu gandul ca sunt proprietari, beneficiari si forta generatoare de bine, el proletarul, iata-l aruncat, izolat, desconsiderat, umilit, exportat, neantizat ,,sceptic si singur’’ intr-o lume de rai si fameni. S-a schimbat ceva?! Ce ziceti?! Unde-i modernitatea aia?!
Cineva zicea ,,Eminescu, ultimul mare romantic intarziat’’, da, romantic dar care mai spera cucerit de propriile-i fantezii si rezolvari utopice- da, un vizionar pentru spirit, un deschizator de usi catre cerurile ce tin de suflet, de viata detasata de suportul grosier al materiei!
El, un ezoteric ce trece prin experiente metafizice din care, precum samanii porniti sa se contopeasca cu universul pentru a convorbi cu originea lucrurilor si sa le regaseasca curgerea fireasca in dincoacele nostru, el greseste crezand ca si ceilalti pot, inteleg sa-l urmeze.
Din aceasta cred ca ii vine formidabilul optimism rasarit atat de straniu din ruinele tristetii cu care combate soarta, moartea, banalul si mizeria ,, Ce e val, ca valul trece/Tu te-ntreaba si socoate/ Si ramai la toate rece!’’
Si cat de adanca simbioza intre ale lui ,, sute de catarge care lasa malurile’’ si infinitele sugestii senzitive si filosofice ale liniilor paralele ce aparent si abuziv impotriva realitatii se intalnesc la infinit, ce translatie lina si plina de talcuri intre Porni Luceafarul ,,cresteau incer a lui aripe’’ si nebunia exploziva a miscarii spiralate ori ondulatorie, esenta a universului, a luminii, galaxiilor, atomilor, undelor, campurilor si culorilor in care cu nespusa bucurie, patima si nesfarsit respect n-i le-am apropiat si imaginat.
Da, iti trebuie ,,ochi spre a cunoaste’’ dar mai presus de toate sa te fi hranit din taina lacului albastru, din freamat de codru sub luciul lunii in sunetul de bucium al padurii de argint vuind de tropotul inorogilor copilariei atat de gingasa si frageda ca sa-i retraiesti traiectoria de fulger de luceafar ratacitor printre noi.
Artistul nu este o persoana- badia Mihai era prietenul lui Nica Apetri- artistul este opera sa, el n-are soarta ( pe el norocul nu-l petrece ) el se creaza se devine prin sine si har, prin sine si iubire de tot.
Eminescu n-a avut soarta, el Eminovici ratacitorul codrilor de arama, al trupelor de teatru, calatorul prin limba romana, studentul entuziast al lui Aron Pumnul, cavalerul o canta ,,Dulce Romanie’’, razvratitul si revizorul, prietenul lui Creanga, iubitul nemuritor al Veronicai- n-a avut casa, n-a avut vatra, familie, n-a avut nimic al sau, n-a avut sanatate, viata si nici moarte crestineasca n-a avut.
,,Prietenii’’, camarazii de partid l-au tradat si l-au incarcerat la Marcuta, l-au acuzat de plagiat si nenea Iancu ( grecul ) il apara.
Dar era si el om si suferea!
Da, era om si ne-a dovedit ca se poate trai dincolo de bariera trupului si a timpului, nu-s metafore gratuite, pentru ca tradat de biologic continua sa scrie , isi paraseste timpul, se divide in universul romanesc, ii controleaza vitalitatea, arde cu fierul satirei si trece precum ADN-ul de la o generatie la alta. N-a avut soarta, cum zic batranii nostrii, nici moarte crestineasca n-a avut, nu se stinge lumina lina in lumina, se stinge in haosul si intunecarea totala a creierului caci a cutezat sa cuprinda in cuprinsul lui necuprinsul univers si sa si-l asume ca un dat divin.
I s-a luat o masca, pentru posteritate s-a incercat un studiu asupra creerului sau, dar dupa cum stiti cumva ( nu are importanta cine, un neica nimeni ) ii uita creerul la soare pe pervazul ferestrei in luna iunie.
De cel ales de Dumnezeu s-au ocupat unii ce probabil au fost alesi de diavol si atunci si de atunci incontinuu dupa cum vom vedea!
A fost adus in panteonul spiritualitatii romanesti, cimitirul Bellu, dar si de aici mai departe va fi lovit mereu si mereu probabil pentru ca sa i se creeze o soarta ca a noastra, ori pentru a ne avertiza.
Prin 1994, Primaria de sector vrea sa recupereze, sa restaureze un corp de cladire plasat pe latura unei curti uriase a fostului Institut de Sanatate, Marcuta, spitalul 9 ori cum in amara sicana ne adresam unii altora soseaua Marcuta cu ,,plopii fara sot’’ a singuratatii, a intunecarii.
Un inginer constructor povestea in ianuarie 2014 ca au intrat pe un hol lung si ca unul din ultimii ,,sanitari’’ ce lucrasera acolo i-a spus ca ultima celula , pardon, camera, pe dreapta e cea in care s-a stins Eminescu si ca de atunci nimeni nu a mai intrat acolo ,,si cand ai intrat, ce ati gasit?’’, l-a intrebat un scriitor ce facea pe reporterul ,, O camera intunecoasa, vopsita in verde cenusiu inchis si toti erau acoperiti de scris’’, ,, si erau in ordine?’’, ,, Nu, erau imprastiate peste tot si intr-o dezordine fara sfarsit!’’
Doamne, ce a intrebat reporterul scriitor- daca erau logice si ce i-a raspuns inginerul-constructor si doar atat?!
,, Si ce-ati facut?’’ ,,Nimic, pentru ca n-am avut ce face!’’ ,,N-ati anuntat, n-ati chemat?’’, ,, Ba da- dar timpul ne presa ca trebuia musai sa se extinda nu stiu ce serviciu de la primarie, asa ca am facut igienizarea si restaurarea!’’
Deci, am tras cu bidineaua zugravului peste ultimele semne ale trecerii sale prin noi, i.am mai pus o caramida la altarul sortii muritoare.
Da, Eminescu nu a avut soarta nici dupa ce fizic disparuse de mult si nici nu mai vreau sa-mi aduc aminte de arderea Bibliotecii Centrale Studentesti in 1989 si unde nici in ziua de azi nu stim cate manuscrise ale lui au pierit in flacari ori poate le-om vedea la vanzare prin case de licitatii?!
De aceea va chem sa ne miruim sufletele argintate de ,, luna tu regina noptii’’, sa ne ogoim revolta, tristetea si nelinistea ca ale lui ,, sute de catarge’’ au trecut marile, au depasit zarile, iar daca ,, stele bat in lac’’ descoperim lumina, culoarea si blandul inger ce vine sa-l sarute pe cel ce arzand se ofera multimilor intr-un prisoselnic dar de viata si de vesnica existenta a duhului romanesc!
Doar asa pot sa concep, sa creez, sa vorbesc si sa-l manifest pe cel ce ne-a rezidit si ne-a redat demnitatea istoriei si de neam, pe Amin Emin Eminescu,