- – Tudor MATRESU –
– Cu ce v-ați ocupat departe de țară și ce sentimente vă încercau vis-a-vis de locurile natale? R. – Niciodată n-am încercat să demonstrez oamenilor c-aș fi un „cineva” sau mai știu eu ce personalitate. Dacă am ieșit la scenă deschisă, indiferent că lucrul acesta avea să se petreacă la un edificiu de cultură sau chiar la o crâșmă, am dat frâu liber inimii să vorbească, iar cei din preajma mea m-au acceptat sau m-au renegat, au cântărit în balanța priceperii lor binele și răul din mine. Principiul meu de viață este că numai astfel, te vei recunoaște cine ești. Nici dincolo, departe de țară, nu putem fi altfel. La foarte scurt timp, după ce am ajuns în occident, am susținut o fructuoasă colaborare cu o serie de publicații în limba română ale românilor din diaspora, cum ar fi: Săptămâna muncheneză – Germania, Actualitatea românească – New York, Carpații – Spania, Românul liber – Anglia, una dintre cele cele mai căutate publicații, fondată și editată de regretatul Ion Rațiu, cu care am și corespondat o vreme în anii exilului meu. În America, la inițiativa unui prieten, am fondat revista lunară, la Seattle, ” Românul”. Tot aici, își desfășoară activitatea o Societate Culturală Româno-Americană, unde am susținut mai multe conferințe pe teme culturale și literare. În viața de zi cu zi, ca orice om normal, am muncit ce mi s-a oferit. Aș vrea să fac o paranteză, fiindcă aici, aș avea de spus ceva. A fost o vreme când se spunea că America este țara tuturor posibilităților. Nimic mai puțin adevărat, așa a fost. Dar asta a fost cândva, toată lumea știa treaba asta. Și, Doamne, tare ne mai miram noi, cei de aici, că un prăpădit de emigrant a ajuns milionar peste noapte! De ce să ne mirăm? În concepția mea, America este o națiune a națiunilor și poate că nu greșesc. Nu cred că-i vreo țară din lumea asta să nu aibă acolo o comunitate de cel puțin o sută de mii de emigranți. Dar vedeți dumneavoastră, asta nu înseamnă că oricine ajunge în America, de-acum gata, musai trebuie să devină un om ghiftuit peste noapte. Ceea ce poate mulți dintre noi de aici nu știm, aș vrea să vă spun că acolo există, cu adevărat, un cult al muncii, sau cu alte cuvinte, nu doar să te faci “că muncești” cum, din păcate, și spre marea noastră rușine, se întâmplă deseori la noi. Vă rog să mă credeți că acolo se muncește din greu, dar nimeni nu se vaietă. Omul este răsplătit așa cum se cuvine și niciodată nu va duce grija zilei de mâine că, Doamne ferește, n-o să poată să-și achite facturile la lumină sau căldură. Despre mine, prea multe grozăvii n-ar fi de spus. Nu am nimic senzațional pentru cei curioși. Am început de la munca de jos, lucrând pentru început într-un restaurant, apoi la o fabrică de alimente, unde am fost angajat pe post de bucătar. După un an, am fost recompensat ca “Employee of year” ( fruntașul anului), iar un an mai târziu am fost promovat ca ajutor de manager al companiei. Adevărul este că lucrul acesta a fost posibil abia după ce patronul companiei “Stockpol Soups” d-l Kevin Fortun a constatat că locul meu nu este la cazanul cu “fasole”, ci în fața unui calculator, ca programator și administrator. Este, desigur, un exemplu de cum se poate avansa ierarhic acolo, în condițiile în care te străduiești să arăți lumii ceea ce poți. M-aș fi bucurat să continui și să-mi fac noi planuri. Din păcate, bucuria mea nu a durat prea mult. Un accident stupid m-a țintuit la pat o lungă perioadă de timp, în urma căreia am fost pensionat pe caz de boală. În anul 1995, când mi s-a acordat cetățenia americană, pe vremea când încă eram un personaj activ la Societatea Română – Americană, ce-și afla sediul în incinta colegiului, mi s-a oferit un post de profesor asistent la Colegiu din Seattle, unde urma să predau studenților cursuri de civilizație românească, însă starea precară a sănătății mele m-a împiedicat să desfășor o astfel de activitate. Am pierdut ,poate, una dintre cele mai mari șanse de a pătrunde, prin tânăra generație, în spiritul națiunii americane. Prin anii 1993 mai primisem o ofertă de translator la Departamentul de Emigrări din Seattle, la propunerea Bisericii din orașul Centralia ( biserică ce mă sponsorizase pentru aducerea mea în SUA), însă era prea mult de alergat pe drumuri și, drept să vă spun, nu mi-a convenit nici salariu, era mult prea mic. După o lungă perioadă de convalescență, timp în care am fost spitalizat de cinci ori, am avut o perioadă neagră. După ce m-am mai întremat, ca să-mi mai redresez un pic situația financiară, mi-am deschis la domiciliu un mic laborator de reparații și setări calculatoare. Revenisem cumva , pe linia de plutire. A fost o perioadă fructuoasă. Au fost perioade când am câștigat chiar și 3000 de dolari pe lună. Nu am făcut avere, însă nu mi-a lipsit nimic și mi-am permis chiar să fac și câteva escapade cu mașina sau cu avionul prin statele limitrofe și chiar în Canada.
Ora Brăilei 
Lasă un răspuns