”Robert cel cuminte” – romanul meu pentru copii unde Robert, un copil supus bullying-ului colegilor, leagă o strânsă prietenie cu Florin, un copil rrom

  • – Petre CRACIUN –

În romanul meu pentru copii ”Robert cel cuminte” unele dintre paginile cele mai luminoase, cele mai emoționante sunt cele din care cititorii află despre prietenia dintre Robert, copilul părăsit de părinții săi, care pleacă la muncă în Spania, și Florin, copilul unei familii de rromi. Robert visează să ajungă scriitor, iar Florin, să ajungă fotbalist. Fragment din capitolul ”Robert decide să ajungă scriitor”Singurul copil cu care Robert vorbise o singură dată despre problemele sale era colegul de bancă, Florin, fiul lui Damian. Micuţul cu părul cârlionţat era, de fapt, şi singurul său prieten din întreaga clasă.– Robert, tu nu eşti în apele tale, îi spusese acesta într-o zi. Ce s-a întâmplat? Este ceva cu părinţii tăi?– Florin, am să îţi spun ceva ce nu mai ştie nimeni, dar promiţi că nu spui mai departe?– Mă`, tu nu ai încredere în mine?– Bine, am. Măi, Florin, sunt foarte supărat. Tocmai am aflat că părinţii mei au fost arestaţi în Tenerife pentru furt dintr-un magazin…– Pentru atâta lucru eşti supărat? râse Florin. La mine, mai mult de jumătate din neam a trecut pe la puşcărie. Unii chiar de mai mult ori şi uite că trăim toţi…– Mă`, tu râzi, dar mie îmi vine să plâng. De ce a trebuit să fure? Eu şi bunicul de ce nu furăm?– Robert, nu vreau să le iau apărarea, dar nu ştim noi de aici, din România, ce a fost acolo. Poate nu au avut ce mânca… Poate au rămas fără bani… Cine ştie? Eu zic să nu-i condamni chiar atât de tare…– Ţie îţi dă mâna să vorbeşti aşa, dar eu ce voi face? Bunicul nu va mai putea munci mult, se simte din ce în ce mai rău din cauza spatelui… Cum ne vom descurca?– Lasă mă`, că vă descurcaţi voi… Câţi ani de puşcărie au de făcut părinţii tăi?– Tata şapte ani, iar mama, care a fost complice la furt, patru ani.– Cam nasol, spuse Florin, credeam că au mai puţin. Hai, nu fii supărat, vom vedea noi ce vom face. Dacă aveţi probleme mari de bani, să-mi spui, auzi? Tata munceşte cu ziua la un profesor universitar de la Bucureşti şi îi poate cere bani cu împrumut. Ţii mine?Robert îi strânse mâna lui Florin, în care descoperea un suflet cald şi un prieten pe care se putea bizui la nevoie.Fragment din capitolul ”Fuga de acasă”Robert ieşi din curte cu gândul de a-l căuta pe Florin, colegul său de bancă, cel care îi devenise cel mai bun prieten. De fapt, singurul. Ştia că stă undeva la marginea satului, într-o zonă locuită numai de rromi. Îi era frică să meargă acolo, mai ales din cauza câinilor fără stăpân care umblau liberi peste tot. Iuţi pasul pentru a nu-l prinde întunericul. Îşi făcuse planul să stea la Florin o noapte, apoi să-i roage pe părinţii lui să-l ducă la spital, la bunicul său. Poate avea să îl găzduiască doctorul Stoenescu în spital… Ajunse pe o stradă cu case dărăpănate, care dovedeau că intrase în zona cea mai săracă a satului. Ici, colo, câte doi, trei puradei care se jucau la uliţă mai mult dezbrăcaţi, cu toate că era decembrie. – Pe cine cauţi, mo? îl întrebă un băiat mai mare. Nu prea eşti de la noi… – Pe Florin, colegul meu de clasă. – Care Florin? – Al lui Damian, zise Robert, nelămurit că puradeii nu-l ştiu pe colegul său de bancă. – Ăla, mo, care merge la şcoală? – Da, despre el vorbesc, este colegul meu. – A treia casă pe dreapta. Da, ce ai cu el? – Nimic, spuse Robert, merg în vizită. – În ce mergi? întrebă un prichindel care nu mai auzise niciodată cuvântul respectiv. Robert ajunse la poartă şi strigă precaut numele lui Florin. Ştia că acesta are un câine mare, pe Ursu, un lup care fusese cândva al unui gardian de la puşcărie. Uimit de apariţia colegului său, Florin ieşi înconjurat de alţi vreo trei, patru copii mai mici decât el. – Robert, ce faci? Ce e cu tine aici? – Florin, am fugit de la director. Pot sta la tine în noaptea asta? Te rog, nu am unde merge. – Hai înăuntru, zise Florin, moment în care apăru din casă şi Damian, tatăl său. – Ce e mă`, cu tine? De unde vii? – Am fugit de la domnul director, spuse copilul sfios, neştiind care va fi reacţia bărbatului. – Da? Hai în casă să ne spui cum vine daravela asta, zise Damian. Robert intră în casa măruntă, la fel de sărăcăcioasă ca a lor. Numai că aici, în două cămăruţe şi o bucătărie stăteau şapte suflete: cinci copii, Damian şi Sulfina, nevastă-sa. – Stai jos, zise bărbatul, dându-i băiatului un scăunel cu trei picioare. Şi ce zici că ai făcut? Ai plecat de la domnul director? – Da, domnule Damian, am plecat pentru că aşa am crezut că este mai bine. – Bă, ţâcă, tu mă iei la mişto pe mine? Cum adică, „domnu` Damian”? Mie îmi spui dintr-o bucată, Damiene! Ai auzit, mă`? – Da, domnule… pardon… Dami… Nene, nu pot să vă zic aşa, îmi este ruşine. – Hai, mă`, îi dădu el una după ceafă. Zi mai bine de ce ai plecat de acolo? De prost? – Nu, nene Damian, domnul director se poartă foarte frumos cu mine şi cu bunicul. – Păi, atunci care e socoteala? – Am auzit o discuţie în care soţia domnului director îi reproşa că stau acolo, că vorbeşte lumea în sat că de ce mă ţine acolo… Înţelegi? Nu am vrut să sufere din cauza mea domnul director… – Ptiu, a dracului muiere… De-asta ai plecat? – Da, nene Damian, de asta. – Bă`, tu ai de-asta, cum dracu îi spune… caracter. Aşa, ai caracter. – Oi fi având, nene, eu mai ştiu ce mai am? – Şi ce vrei să faci de mâine încolo? Robert se uită în pământ, ruşinat de rugămintea pe care tocmai dorea să i-o adreseze. – Zi, mă`! – Vreau să vă rog, dacă se poate, să mă duceţi până la spital, la bunicul. Acolo am să stabilesc cu el ce voi face mai departe. Damian începu să se scarpine după ureche, gândindu-se la o soluţie pentru a-l ajuta pe băiat. Ştia despre el de la Florin, şi ajunsese să îl placă înainte de accidentul nefericit al lui Moş Anghel. – Ştiu şi eu, mă`, ţâcă? Om vedea mâine, pe lumină, că acum nu-mi trece nicio maşină prin faţa ochilor… Vedem mâine când ne-om trezi. Fă, Sulfino, strigă el către femeia lui, e gata mămăliga aia, fă, că uite a venit colegul lui Florin pe la noi? – Tu, Damiene, bat-o s-o bată de mămăligă. Ascultai şi eu la băiat şi am uitat de mămăligă. Stai că acu` o pun. Damian îşi umplu un ţoi de ţuică şi îl dădu pe gât dintr-o înghiţitură, ridicând din umeri. Florin îl luă în curte de Robert, urmat de alţi vreo doi fraţi mai mici. – Robert, merg şi eu cu tine mâine. Mă iei? – Te iau, zise Robert, luându-l în braţe pe prietenul său.În acele clipe se gândi la învăţătoarea Petruţa Dascălu, care îl pusese cu Florin în bancă pentru a-l umili. De unde să ştie învăţătoarea ce comoară se ascundea în sufletul acelui copil cu faţa închisă la culoare?* A doua zi, pe la opt de dimineaţă, Damian îi trezi pe cei doi băieţi, care dormeau unul lângă altul, într-un pat, alături de alţi patru copii mai mici. Pentru început îl zgâlţâi de umăr pe Florin, apoi pe Robert. – Florin, haide, mă`. Robert, hai că am găsit maşină. Treziţi-vă mai repede. Într-o secundă, cei doi băieţi erau în picioare, începând să se îmbrace. – Cu cine mergem? întrebă Florin, uimit că Damian găsise atât de repede o soluţie de transport. – Cu Popescu, ingineru` de la sere. Am fost la el şi i-am zis. Spre norocu` ăstuia mic, tocmai pleca la oraş cu nişte treburi. Hai să mergem, să nu-l ţinem pe om din treabă. Damian luă un codru de pâine, rupse câte o bucată pentru fiecare copil, păstră şi pentru el una şi spuse Sulfinei: – Fă, vezi că plec cu ăştia mici la oraş. Sulfina se uită în direcţia lui Robert, dându-i lacrimile. – Mergeţi cu Dumnezeu şi să veniţi sănătoşi, spuse femeia, ştergându-şi obrazul umezit de lacrimi.

SURSA: Petre Craciun | Facebook

Lasă un comentariu

Creează un site web sau un blog la WordPress.com

SUS ↑

Ora Brăilei

Pentru Brăila!

BRAILA CHIREI

revista de cultura si informatie

Mălin Bot, jurnalist independent

ZIARIST din 1994: Împreună construim cea mai curată cale în jurnalism. Sunt aici pentru a spune ceea ce cred nu pentru a face cuiva pe plac

Salcâm Plâns

spovedania aceasta mă va face un demon. și-mi va rupe lujerii inimii.

@ntonesei's blog

„In schimb, eu stiu ce inseamna sa fii un intelectual, adica un individ cerebro-spinal; sa ai mintea atit de plastica cit este posibil si coloana vertebrala atit de dreapta cit e necesar” (Michel Foucault, 1967)

Story in my live

"Viaţa nu este decât gândire." Sara Teasdale

StoreDay România

world in my eyes!

gagiulescu

Just another WordPress.com site

Proiectează un site ca acesta, cu WordPress.com
Începe